Economia poate fi privită în două aspecte: tehnologic şi social – economic.
Economia privită în aspect tehnologic se manifestă în trei forme:
a) economia resurselor, care reprezintă un proces de transformare a resurselor de care dispune societatea în anumite produse necesare pentru îndestularea nevoilor umane;
b) economia reproductivă, care reflectă interacţiunea celor patru faze ale reproducţiei (producţia, repartiţia, schimbul, consumul) şi reprezintă o încrucişare a circuitelor mijloacelor de producţie, obiectelor de consum, resurselor naturale, financiare şi a forţei de muncă;
c) economia naţională, care îşi găseşte expresia în economia ramurilor (economia industriei, complexului agroindustrial, transportului etc.), economia sferelor de activitate (sfera materială şi sfera nematerială), economia regională (economia zonei de Nord, Centru, de Sud a Republicii Moldova), economia întreprinderii (firmei).
Economia privită în aspect social – economic reprezintă unitatea forţelor de producţie şi a relaţiilor de producţie.
Forţele de producţie reprezintă un raport dintre oameni şi natură. Forţele de producţie includ: mijloacele de producţie, forţa de muncă şi ştiinţa, care contribuie la dezvoltarea şi perfecţionarea atât a mijloacelo
r de producţie, cât şi forţei de muncă.
Relaţiile de producţie reprezinţă relaţiile economice dintre oameni care apar în procesul de producţie, indiferent de dorinţa sau voinţa lor. Relaţiile de producţie au următoarele trăsături: au caracter obiectiv şi istoric; servesc ca motor în dezvoltarea forţelor de producţie; constituie baza economică a societăţii; determină structura socială în orice ţară. Principalele relaţii economice sunt relaţiile de proprietate.
Economia cuprinde o gamă largă de probleme cu care se confruntă societatea în procesul administrării resurselor relativ limitate pentru satisfacerea nevoilor nelimitate. Printre astfel de probleme pot fi menţionate:
costurile şi beneficiile creşterii şi dezvoltării economice;
dinamica şi sistemul de preţuri şi rolul intervenţiei statului în economie;
determinarea preţului şi producţiei de bunuri şi servicii pe pieţele concurenţiale şi monopoliste;
impactul producţiei şi consumului asupra poluării mediului;
dezavantajele şomajului şi a inflaţiei şi rolul statului în abordarea acestor probleme;
modalităţile de distribuţie a veniturilor şi bogăţiei şi cauzele sărăciei.
Care este problema fundamentală a economiei?
Problema fundamentală (generală) a organizării oricărei economii este utilizarea raţională a resurselor în scopul satisfacerii nevoilor umane. Economistul american P.Samuelson, Laureat al premiului Nobel a formulat trei întrebări care reflectă problema fundamentală a economiei:
1) Ce şi cât să se producă? Prima întrebare solicită un răspuns cu privire la volumul de bunuri care pot fi produse în baza stocurilor de produse disponibile în societate.
2) Cum să producă ? A doua întrebare prevede selectarea formelor, metodelor, tehnicilor şi tehnologiilor necesare pentru a produce bunurile solicitate.
3) Pentru cine să se producă? A treia întrebare se referă la modul şi criteriile de distribuire a bunurilor economice între membrii societăţii.
În dependenţă de felul în care s- a reacţionat la întrebările sus menţionate, economiile s-au delimitat în diferite sisteme şi forme concrete de existenţă la care ne vom oferi în temele următoare.
Care este structura economiei? Structura economiei reflectă elementele ei componentele, natura şi însuşirile acestora, poziţia lor în cadrul întregului şi rolul pe care î-l joacă fiecare element , precum şi legăturile reciproce. Sunt cunoscute următoarele tipuri de stucturi ale economiei naţionale:
a) structura materială – reflectă compartimentul activităţilor corespunzător specialităţii producţiei în cadrul societăţii;
b) structura tehnică - completează structura materială, caracterizând nivelul tehnicii existent pe ramuri de activitate;
c) structura demoeconomică - pune în evidenţă gruparea populaţiei active sau ocupate pe ramuri şi sectoare de activitate;
d) structura organizaţională - grupează activităţile pe domenii mari de activitate, constituindu-se în subsisteme ale economiei naţionale ( de exemplu, subsistemul productiv, neproductiv, comercial, monetat etc);
e) structura teritorială – reflectă compartimentul economiei naţionale pe zone şi regiuni economice ca părţi ale teritoriului ţării respective;
f) structura de proprietate, care pune în evidenţă structura economiei naţionale în dependenţă de forma de proprietate (sectorul public, privat, mixt).
Economia, ca unitate complexă, este structurată şi abordată ca microeconomie, mezoeconomie, macroeconomie, mondoeconomie şi extraeconomie.
Microeconomia constă din procesele, faptele, actele şi comportamentele participanţilor individuali la activitatea economică (firme, gospodării individuale, bănci etc.).
Mezoeconomia constă din procesele, faptele, actele şi comportamentele care se referă la sectoarele de activitate economică (primar, secundar, terţiar), la ramurile activităţii economice (industrie, agricultură, transport, unităţile administrativ - teritoriale).
Macroeconomia reprezintă procesele, faptele, actele şi comportamentele economice referitoare la întreaga economie privite ca agregate economice (produs intern brut, venit naţional, şomaj, inflaţie, balanţă de plăţi externe etc.).
Mondoeconomia constă din procesele, faptele, actele şi comportamentele subiecţilor economici şi ale comunităţii internaţionale privite atât prin prisma legăturilor economice dintre economiile naţionale, cât şi ca întreg considerat la scară planetară sau zonal-internaţională (globalizarea economică, relaţiile economice internaţionale, fluxurile economice internaţionale, companiile transnaţionale, instituţiile economice internaţionale etc.).
Extraeconomia constă din procesele de utilizare a resurselor obţinute de la studierea cosmosului( economia cosmosului), studierea fundului mărilor şi oceanelor, cât şi a utilizării nanotehnologiilor contemporane.
Care sunt sectoarele economice? Economia ca unitate integrală întruneşte mai multe sectoare funcţionale :
1. sectorul economic primar, care include: (agricultura, sivicultura, industria extractivă, pescuitul);
2. sectorul economic secundar, care include: (industria prelucrătoare, construcţiile, lucrările publice);
3. sectorul economic terţiar, care include: (serviciile bancare, asigurări, transport etc.);
4. sectorul economic cuaternar, care include: serviciile de informatică, învăţământ superior, cercetare ştiinţifică şi tehnologică.
În funcţie de relaţiile de proprietate economia la fel include: sectorul privat (ansamblul întreprinderilor şi societăţilor private), sectorul public (ansamblul întreprinderilor şi asociaţiilor şi organizaţiilor dirijate de către stat), sectorul mixt (ansamblul de întreprinderi constituite în baza alocării capitalului privat şi celui public).
Noţiunea “Economie” nu trebuie confundată cu noţiunea “Ştiinţa economică”.
“Ştiinţa economică” analizează ideile, teoriile, doctrinele şi procesele economice, care parcurg în societate. Ştiiţna economică are următoarele caracteristici:
a) ştiinţa economică este o ştiinţă care se autonomizează prin modul său de abordare a activităţii economice, prin premisele adoptate şi prin concluziile pe care le formează;
b) ştiinţa economică constituie un ansamblu de cunoştinţe despre realitatea economică, o reflectare universalizată şi generalizată a acestei realităţi. Ea nu se confruntă nici cu istoria economică, nici cu politica economică şi nici cu istoria gândirii economice. Ştiinţa economică exercită o analiză profundă (logică şi istorică ) a esenţei faptelor, actelor şi componentelor economice;
c) ştiinţa economică este bazată pe criteriul raţionalităţii şi eficienţei economice. Atât producătorii, cât şi consumatorii se conduc în activitatea sa de obţinerea rezultatelor eficiente;
d) ştiinţa economică cercetează unitatea economică în ansambu, unele probleme fiind abordate din punct de vedere microeconomic, altele din cel macroeconomic.
Care sunt principiile ştiinţei economice? Ştiinţa economică e întemeiată pe trei principii:
Primul - interacţiunea dintre teorie şi practică. Teoria serveşte ca condiţie de elaborare a unor decizii referitor la dezvoltarea economiei, iar practica determină adevărul teoretic, confirmă sau respinge teoria;
al doilea - unitatea dintre analiza micro şi macroeconomică, care reflectă cele trei probleme fundamentale: ce de produs? cum de produc? pentru cine de produs?;
al treilea - istorismul real. Ştiinţa economică trebuie să se bazeze pe situaţia economică reală, să ţină cont de condiţiile istorice specifice a ţării respective.
Din punct de vedere al modului în care societatea rezolvă sau ar trebui să rezolve problemele economice ştiinţa economică poate fi divizată în economie pozitivă şi economie normativă.
Ştiinţa Economia pozitivă evidenţiază ceea ce este în economie şi ceea ce se poate întâmpla, dacă se vor produce anumite acte şi procese economice (ea determină diagnosticul situaţiei economice şi prognozează dezvoltarea ei viitoare cu ajutorul instrumentelor de analiză economică).
Ştiinţa Economia normativă arată cum ar fi bine să se desfăşoare activităţile economice şi ce ar trebui de făcut pentru ca procesele economice să se încadreze în normalitate.
Etapele de dezvoltare a ştiinţei economice
Microeconomia
Macroeconomia
