Ştiinţa economică are o istorie relativ îndelungată. Ea a evoluat începând din Antichitate şi până în zilele noastre şi a trecut prin următoarele etape:
1. Etapa antică, care cuprinde perioada până la mijlocul sec. V e.n. La această etapă au apărut primele idei economice referitor la proprietate, impozite, preţuri, arendă, credit. De ex., în Grecia antică principala formă de proprietate era considerată cea colectivă (a claselor nobile); în India veche erau reglementate relaţiile de credit şi arendă; în China veche erau reglementate preţurile la pâine şi sare. Cei mai de seamă reprezentanţi ai acestei etape pot fi numiţi Xenofon, Platon şi Aristotel. Xenofon a fost primul din gânditorii antici, care a introdus termenul de „economie” ca ştiinţă ce studiază căile de îmbogăţire. Platon a determinat modelul „statului ideal” şi stuctura lui. Aristotel primul a determinat utilitatea şi valoarea mărfii şi funţiile banilor.
2. Etapa medievală, care cuprinde perioada între sec. V şi XV. Ideile economice în Evul Mediu s-a aflat sub influenţa bisericii. Canoniştii şi scolasticii medivali au formulat două idei fundamentale: ideia, că unicul izvor de existenţă este munca personală; considerată ca muncă sfântă ideea că rezultatele muncii individuale trebuie împărţite cu cei apropiaţi prin intermediul binefacerii. Ca reprezentant vestit al acestei etape este considerat Toma d’Aquino, care în lucrarea sa „Suma Teologică” a formulat conceptele despre proprietatea privată, dobândă, „preţul just”, „salariul just” ş. a.
3. Etapa mercantilistă, care cuprinde perioada dintre anii 1450 – 1750. La această etapă au apărut idei şi teorii economice prezentate de T.Mun, A.Montchrestien, J.Colbert ş.a., care afirmau, că principala bogăţie a societăţii sunt banii confecţionaţi din aur şi argint, că la baza activităţii economice se află comerţul. Anume la această etapă în anul 1615 a apărut lucrarea mercantilistului francez Antoine Montchrestien cu titlul „Tratat de Economie Politică”, în care erau descrise relaţiile de comerţ.
4. Etapa fiziocrată, care cuprinde a doua jumătate a secolului XVIII
. La această etapă centrul de studiere a activităţii economice a fost transferat de circulaţie în sfera de producţie, în special în agricultură. Anume agricultura era considerată principala ramură unde se creează produsul net. Anume la această etapă au fost puse bazele teoriei de reproducţie şi circuit economic de fiziocratul francez Fr.Quesnay în lucrarea sa celebră „Tabloul economic” (1758) şi fiziocratul englez W. Petty în lucrarea „Aritmetica politică” (1681).
5. Etapa liberalismuluie economic clasic, care cuprinde perioada între sfârşitul sec. XVIII şi începutul ultimei treimi a sec. XIX. La această etapă apar lucările economice celebre a lui A.Smith „Avuţia naţiunilor” (1776) considerat ca părintele al ştiinţei economice, T.Malthus „Eseu asupra principiului populaţiei”(1798), D.Ricardo „Despre principiile economiei politice şi impuneri”(1817), J.B.Say „Curs complet de economie politică” (1823), J. St. Mill „Principii de economie politică” (1848) şi altele. Anume la această etapă a fost pusă bazele analizei categoriilor economice: munca,valoare, preţul, salariul, capitalul, banii, dobânda, profitul, renta ş.a., care au valoare şi în zilele noastre. În viziunea liberalilor clasici obiectul de studiu al ştiinţei economice este studierea căilor de îmbogăţire a naţiunilor.
6. Etapa naţionalismului economic, care cuprinde perioada din prima jumătate a sec. XIX. Unul din reprezentanţii principali ai naţionalismului economic a fost F.List, care în lucrarea „Sistemul naţional de economie politică”(1841) afirma, că ştiinţa economică trebuie să studieze nu individul ca atare, ci particularităţile naţionale ale ţării şi pe această bază să propună sfaturi concrete şi realiste.
7. Etapa marxistă, care cuprinde a doua jumătate a sec. XIX şi începutul sec. XX. Această etapă este prezentată de K.Marx, considerat ca fondator a unei noi paradigme economice. În opera sa fundamentală “Capitalul” (1867, primul volul) K.Marx, de pe poziţii de clasă, a determinat obiectul de studiu al ştinţei economice – studierea relaţiilor de producţie care apar dintre burghezie şi proletariat. K.Marx a formulat un set de categorii economice noi, cum ar fi: munca concretă, munca abstractă, plusvaloare absolută şi relativă, compoziţia organică a capitalului, preţul de producţie ş. a.
8. Etapa neoclasică, care cuprinde perioada dintre anii 70 ai secolului XIX şi anii 30 ai secolului XX. La această etapă ştiinţa economică a fost aşezată pe fundamente noi. Reprezentanţii acestei etape (K.Menger, E.Böhm-Bawerk, L.Walras, V.Pareto, St. Jevons, A.Marshall ş. a.) au formulat teoria valoare-utilitate, teoria echilibrului economic general, teoria preţurilor. Ca obiect al ştiinţei economice era considerat studierea relaţiilor de circulaţie şi de consum.
9. Etapa keynesiană, care se încadrează între anii 30 şi 70 ai secolului XX. Această etapă este marcată pregnant de J.M.Keynes şi de opera sa fundamentală „Teoria generală a ocupării, mânii de lucru a dobânzii şi a banilor” (1936), care a dat un puternic impuls ştiinţei economice în general. J.M.Keynes a formulat următoarele probleme: a) necesitatea intervenţiei statului în activitatea economiă şi elaborarea programelor anticriză; b) stimularea cererii agregate pe baza extinderii consumului şi investiţiilor de capital; c) reducerea şomajului pe baza creării noilor locuri de muncă; d) analiza macroeconomică a proceselor şi fenomenelor economice.
10. Etapa neoliberală, care a început din anii 70 a sec. XX şi derulează până în prezent. Principalii reprezentanţi al acestei etape sunt: W.Eucken, L.Mises, F.Hayek şi M.Friedman, care formează nucleul cel mai activ al ştiinţei economice din ultimele decenii. Ideile principale ale acestor savanţi ai ştiinţei economice constau în următoarele: a) limitarea intervenţiei statului în activitatea economică; b) stimularea ofertei pe baza reducerii nivelului de impozitare; c) reglarea sistemului monetar prin intervenţia Băncii Centrale şi reglarea ratei dobânzii; d) elaborarea programelor de combatere a inflaţiei şi protecţiei sociale a populaţiei.
Aşadar, obiectul de studiu al ştiinţei economice (Teoriei economice) a evoluţionat pe parcursul istoriei gândirii economice şi poate fi formulat astfel:
a) studierea relaţiilor economice şi comportarea omului în procesele de producţie, schimb, repartiţie şi consum a resurselor limitate;
b) studierea categoriilor şi legilor economice, care funcţionează în societate;
c) studierea diferitor modele şi sisteme economice, care au funcţionat în economia modernă şi funcţionează în economia contemporană.
Metodologia ştiinţei economice
